După cele câteva săptămâni în care concertele curente ale Filarmonicii bucureştene au fost dirijate doar de Cristian Badea, într-un demers, cred, unic pe la noi, la pupitru a urcat Mark Mast, propunând monumentalul Requiem de Dvorak, extrem de ofertant şi solicitant în special pentru orchestră şi cor, soliştii având doar scurte intervenţii şi multe secvenţe în cvartet. În general, orchestra a sunat bine, dens şi omogen, cu alămuri nu totdeauna impecabile, dar cu o paletă coloristică şi expresivă nuanţată, asemeni corului (pregătit de Iosif-Ion Prunner) care, într-o partitură complexă şi dificilă, a realizat pagini frumoase, susţinute cu precizie, deranjând însă excesiv zgomotul produs la fiecare ridicare sau aşezare pe scaune a coriştilor, acoperind uneori cântul soliştilor, rupând oricum atmosfera creată prin muzică.

În cvartet, glasuri de calitate, binecunoscute, dar fără posibilitatea omogenizării, pentru că soprana Iulia Artamanov are o voce frumoasă, dar cu probleme de intonaţie, uşor stridentă în acut şi cu registrele mediu-grav estompate, mezzosoprana Antonela Bârnat ştie să îşi pună în valoare timbrul cald, şi eleganţa frazării, cu un calm care subliniază şi siguranţa tehnic-stilistică, tenorul Marius Vlad Budoiu susţine cu aplomb orice partitură, cu muzicalitate şi inteligenţă, chiar dacă exploziile în acut au "ieşit" din ansamblu, iar basul George-Emil Crăsnaru trezeşte nostalgia, poate chiar tristeţea amintirii unui glas amplu, acum lipsit de consistenţă şi forţă, deci greu de auzit, deşi efortul era vizibil. În asemenea condiţii, fiecare a evoluat pe coordonatele proprii, departe de ceea ce a imaginat compozitorul în îmbinarea vocilor.

Dezinvolt, cu o gestică precisă şi o mişcare a corpului uneori surprinzătoare prin neadecvarea la spiritul lucrării, Mark Mast a condus Requiem-ul reuşind să relaţioneze corul, orchestra şi soliştii, într-un edificiu sonor logic în construcţie, dar lipsit de încărcătura profund religioasă cerută nu doar de textul latin tradiţional, ci şi de aptul că, după cum se precizează în prezentare, a fost scris cu "tristeţea amintirilor tragice din propria viaţă" a creatorului, "de moartea copiilor, de pildă". Am ascultat o desfăşurare plină de momente în forţă, de tensiune sau poate revoltă, dar prea puţin de rugă şi reculegere, rămânând astfel o redare de efect pentru cei care preferă intensităţile mult subliniate, dezamăgindu-i pe cei care sperau să regăsească datele specifice unui asemenea opus de largă respiraţie, dovadă clară fiind şi locurile rămase goale în sala Ateneului la pauză - un alt aspect nefiresc şi surprinzător, mulţi dintre melomani revoltându-se în clipa în care "curgerea" Requiem-ului s-a întrerupt pentru un "respiro", aşa cum nu s-a mai întâmplat în stagiunile noastre, cel puţin în ultima vreme.