30 mai 2014. Penultima zi de festival, aici, la Sibiu: am asistat la două recitaluri susținute în primitoarea incintă a Bisericii Sf. Ioan - lăcaș de cult evanghelic ridicat în 1912 pe locul unei vechi alte biserici; un spațiu simplu, de dimensiuni mai mici decât o biserică catolică gotică, un loc ideal pentru a face muzică de cameră.

O prefață

Pe parcursul celor două recitaluri de ieri mi-au trecut prin cap mai multe gânduri pe care le voi folosi ca o prefață la cronica propriu-zisă. Cât de important este pentru tinerii interpreți să asculte cât mai multă muzică, să aibă cât mai multe repere profesionale în jurul lor: cel puțin pe vremea mea (adică cu vreo 15-20 ani în urmă), dar nu cred că s-a schimbat ceva de atunci, nu exista obiceiul ca tinerii să fie îndrumați să asculte cât mai multe interpretări de prestigiu ale lucrărilor pe care ei înșiși le abordau. Nici nu erau îmboldiți să meargă la concerte și recitaluri pentru a vedea ce fac alții, din generația lor sau a celor deja consacrați. Însă în educația unui mare interpret, după părerea mea, este obligatoriu să existe cât mai multe audiții, mai ales acum, când există la dispoziția tuturor atâtea și atâtea posibilități de a asculta. Toate aceste audiții se sedimentează în urechile celui care obișnuiește să facă aceste lucru și într-o zi, ajunge să facă diferența: pentru că nu mai poți cânta decât de la un anumit nivel în sus.

În general, ca în orice fel de educație, standardele impuse învățăceilor sunt extrem de importante. Dacă ne mulțumim cu "merge și așa" va merge și așa, dar până la un anumit nivel, nu prea înalt: tinerii muzicieni de astăzi sunt obligați să intre în competiție cu alți interpreți de vârsta lor de pe întregul mapamond, excepțional pregătiți tehnic și chiar artistic, iar lumea muzicii clasice de astăzi este la fel de nemiloasă ca în orice alt domeniu - dacă vă închipuiți că e ceva bucolic și rupt de realitate, vă înșelați profund. Pentru cei care vor să facă performanță, viața de muzician înseamnă ore lungi de studiu, concerte dese cu piese mereu noi, presiunea de a fi mereu perfect, zâmbetul pe buze pentru jurnaliștii de care ai nevoie pentru a vorbi (bine) despre tine, preocupare pentru marketingul personal, o prezență fizică plăcută (da, nici asta nu e de neglijat). Fără toate acestea, nu se mai poate astăzi, iar tinerii trebuie să fie conștienți de acest lucru - cu românescul "merge și așa" nu se poate face performanță.

Poate tocmai de aceea, se vede o diferență între cei care au studiat și studiază în mari centre culturale ale lumii - pentru că acolo, unde concurența între artiști este atât de mare, nivelul este foarte înalt, iar profesorii știu că trebuie să-și pregătească elevii și studenții să facă față în acea piață. E adevărat, însă, că și răsplata ulterioară este pe măsură: cine crede că se poate face performanță, mai ales în cultură, pe bani puțini, de asemenea se înșeală. E un lucru cunoscut și acceptat în marile centre culturale ale Europei, mai puțin la noi: sunt convinsă însă că dacă ar exista salarii măcar decente și posibilitatea de a se dezvolta, tinerii muzicieni nu ar mai alege să-și părăsească țara natală - e valabil pentru orice meserie, de fapt, și mi se pare că este unul dintre subiectele care ar trebui să preocupe în cel mai înalt grad societatea românească. A accepta ca valorile să părăsească România fără a face nimic să le ții acasă, cred că este chiar împotriva interesului societății în sine - și vom trage cu toții ponoasele peste câțiva ani (nu prea mulți).

...Și un prim recital

Așadar, ieri, de la ora 18, am ascultat la Biserica Sf. Ioan din Sibiu un recital susținut de violonista Simina Croitoru și clarinetistul Radu Greluș în compania pianistei Diana Ionescu. Toți trei îmi sunt nume cunoscute: violonista și clarinetistul studiază la Universitatea Națională de Muzică din București, iar Diana Ionescu pot spune că și-a construit deja o carieră la Londra unde a studiat.

Am ascultat Sonata KV 378 de Mozart și Sonata "Trilul diavolului" de Tartini, ambele lucrări pentru vioară și pian și m-am gândit cât de simplu pare să cânți muzica lui Mozart și cât de greu este de fapt. Și că interpretul de astăzi nu-și mai poate permite să nu pună toate notele la locul lor, așa cum sunt cerute de partitură - abia după aceea vine adaosul personal de interpretare și mesajul pe care vrei să-l transmiți prin muzică.

A urmat Sonata op.120 nr.2 pentru clarinet și pian de Brahms - și recunosc că mi-a plăcut foarte mult sunetul și viziunea de ansamblu a lui Radu Greluș, un tânăr de doar 20 ani care sper să aibă oportunitățile și de ce nu, norocul, de a-și vedea pus în valoare talentul și munca depusă până acum.

Al doilea recital

Da, norocul are un cuvânt important de spus pentru un muzician, recunoștea în interviul pe care mi l-a acordat violonistul Vlad Hârlav Maistorovici, protagonist în recitalul programat ieri, de la ora 20, la Biserica Sf.Ioan.

Alături de acest violonist școlit la Londra, cu proiecte în întreaga Europă, în dubla lui calitate de interpret și compozitor (Vlad Hârlav Maistorovici a primit premiul I la Concursul de compoziție George Enescu din 2001), două nume din străinătate: cornistul englez Martin Owen și pianistul italian Dario Bonuccelli. Martin Owen, membru al Orchestrei Simfonice BBC și profesor la Academia Regală de Muzică din Londra este un cornist redutabil, probabil unul dintre cei mai buni din lume la ora actuală, iar Dario Bonuccelli, un pianist cu numeroase premii internaționale, formează un duo stabil cu Vlad Maistorovici de mai mulți ani.

Am avut o probă de profesionalism: totul era la locul lui - notele din partitură, sentimentele transmise publicului, încântarea de pe chipul interpreților, comunicarea cu cei din public (fiecare dintre cei trei au vorbit despre lucrările interpretate, cu puncte de vedere care au construit punți clare către public, într-un limbaj ușor de înțeles de oricine). Acesta este astăzi profesionalismul care trebuie luat ca model de învățăcei - inclusiv atitudinea că un muzician pe scenă nu oficiază ceva ezoteric, ci spune o poveste celor care îl ascultă, nu prin cuvinte, ci cu sunete.

A fost un program eclectic: Trio op.40 pentru pian, vioară și corn de Brahms, Balada nr.2 pentru pian de Liszt, Appel interstellaire pentru corn solo de Messiaen și Trio pentru vioară, corn și pian de Gyorgy Ligeti. Nu pot fi decât în admirația lui Martin Owen pentru interpretarea lui în lucrarea lui Messiaen, pe care a transformat-o într-o poveste interesantă despre stele și răspunsuri din alte lumi; și lucrarea lui Ligeti (care nu este tocmai ceea ce am alege să ascultăm de bună-voie acasă) a devenit interesantă într-o interpretare inspirată, deși am în continuare dubii că cineva ar alege de bună-voie să asculte așa ceva, dintre melomanii obișnuiți - eu tot sper că muzica clasică contemporană nu va mai fi fundalul unor filme de groază, ceea ce în cazul lui Ligeti chiar este adevărat - Stanley Kubrick a folosit muzica lui Ligeti pentru scenele de groază din filmele sale, iar acest lucru i-a adus notorietate lui Ligeti, acest compozitor născut la Târnăveni în 1923.

Astăzi, 31 mai, de la ora 20, Biserica Sf. Treime din Piața Mare a Sibiului va găzdui concertul de închidere a Festivalului de muzică Sibiu/Hermannstadt: va fi Requiemul de Mozart cu Corul festivalului și Mozart Kammerphilharmonie, dirijor Christian Badea.

Acum e frig și urât la Sibiu, dar sper că vor fi mulți sibieni care vor asculta alături de mine diseară această ultimă lucrare scrisă de patronul spiritual al noului festival de muzică de la Sibiu.

Mă duc acum să (re)văd Muzeul Brukenthal, casa lui Samuel von Brukenthal, contemporanul lui Mozart.

Pe mâine!

Foto: Sebastian Marcovici.