Începutul lunii octombrie a marcat, la Ateneul Român, deschiderea stagiunii simfonice a Filarmonicii bucureştene, printr-un concert care, chiar şi involuntar, a amintit melomanilor din generaţia matură obiceiul (devenit... obligatoriu...) din trecutele decenii de a inaugura şi încheia stagiunile din toată ţara cu mereu aceeaşi Simfonia IX de Beethoven. Desigur, de această dată a fost doar o coincidenţă, iar faptul că partitura este, dintotdeauna, un "şlagăr", a atras un public numeros, bucurându-se de frumuseţea muzicii, observând sau nu abordarea foarte personală a dirijorului Cristian Badea, căruia orchestra, corul (pregătit de Iosif-Ion Prunner) şi cvartetul solistic i-au răspuns cu corectitudine, chiar dacă intenţiile sale interpretative corespundeau doar în parte concepţiei pe care o aşteptau.

Cu o gestică amplă şi incisivă, dirijorul a impus, încă de la primele măsuri, o manieră surprinzător de agresivă, aproape milităroasă, fraza amplă devenind adesea mai curând sacadată, planurile în sonuri estompate neavând un relief sau o expresivitate anume, aşteptând parcă izbucnirile în forţă care nu făceau decât să sublinieze tentaţia exploziilor cu multe alămuri. Nefireşti au fost şi tempii aleşi, partea a doua derulându-se extrem de rapid, deşi era un elegant Scherzo, nicidecum un prestissimo, pentru ca, după o secvenţă în care însăşi "linia mare" a scriiturii impunea un suflu mai apropiat de cantabilitatea imaginată (şi notată) de compozitor în Adagio, să revină la mişcarea deosebit de alertă, succesiunea intervenţiilor suflătorilor fiind uneori năucitoare, renunţându-se la expresivitate pentru un fel de "radiografie" a structurii în sine, interesând precizia intrărilor şi a atacurilor, în detrimentul conferirii unor sensuri interpretative; singurul moment realizat pe coordonatele aşteptate a fost cel al corzilor grave, sunând încărcat şi dens, apăsător şi majestuos; dar apropierea finalului a "inspirat" un accelerando care a pus la grea încercare şi corul (reuşind să sune bine, dar ca într-un marş contra-cronometru) şi soliştii vocali, neavând nici timpul necesar pentru a rosti textul sau pentru a respira firesc, totul ca într-un vârtej pe care, sincer, nu l-am înţeles, dar poate urmărea un plus de spectaculozitate prin... alergare. În cvartet s-au regăsit solişti binecunoscuţi, cu glasuri calitative, alcătuind în general un ansamblu echilibrat şi omogen, soprana Irina Iordăchescu şi mezzosoprana Aura Twarowska relaţionându-se bine şi ca sonoritate, tenorul Marius Budoiu apelând la emisia deschisă cu care ne-a obişnuit, în timp ce basul Marius Boloş a rezolvat corect (şi) solo-ul, amploarea vocală nefiind sinonimă însă cu anvergura, integrându-se la rândul său în demersul unui cvartet (totuşi) sui-generis.

Chiar dacă şi interpreţii şi parte dintre spectatori au fost nedumeriţi şi decepţionaţi de versiunea atât de precipitată şi "bătăioasă" a Simfoniei, aplauzele au fost prelungi, revenirile la rampă constituind un semn al succesului, la debutul unei stagiuni care sper să fie bogată în oferte de reală calitate.