O explozie de aplauze a cutremurat sala Operei Naţionale Bucureşti în seara zilei de joi, 30 noiembrie 2014, când cortina a căzut marcând finalul celei mai recente premiere (montare nouă) cu opera La traviata de Giuseppe Verdi. Entuziasm dus la paroxism si numai superlative pentru microfonul ce culegea avid impresii la ieşire.....Motivele? O scenă strălucitoare, costume viu colorate (Gary McCann recunoaşte că s-a inspirat din arta fotografică a lui Cecil Beaton şi din lucrările unor creatori de modă precum Jacques Fath, Charles James şi Christian Dior), decoruri somptuoase, muuuultă mişcare, o orchestră ce cântă numai taaaare şi foaaaaarte tare; apoi o soprană cu o voce bună şi prezenţă scenică plăcută, un tenor tânăr şi el, la începutul unui drum ce ar pute fi promiţător, un Germont cu un timbru frumos şi desigur, o partitură verdiană genială, un adevărat şlagăr - se spune că încă de pe vremea premierei, melodiile verdiene erau pe buzele tuturor. Un imens succes de public ce asigură, cel mai probabil, o viaţă lungă noii producţii. Ce şi-ar putea dori mai mult direcţiunea ONB?! Revin totuşi retoric cu o întrebare lansată într-un alt articol (Tosca, montare nouă tot pe scena ONB, iunie 2014) şi rămasă (teoretic) fără de răspuns: în aceste condiţii, mai contează oare că:

- dirijorul şi compozitorul britanic Alexander Prior, format la Conservatorul din St.Petersburg, un tânăr muzician complex şi, se pare, de succes deja în lume, este apreciat mai ales pentru repertoriul său simfonic? Acest mic detaliu explică faptul că orchestra şi scena au mers, de la primul la ultimul minut, pe drumuri paralele, pe unele în mare grabă (orchestra) pe altele de abia târându-şi picioarele (tot orchestra) fără însă a se lua de mână niciodată; că tempo-urile mult prea rapide au distrus scenele de ansamblu, în care corul alerga cu sufletul la gură şi cuvintele trunchiate ca să prindă bagheta mult prea sprinţară, sau că vocile răcneau practic pentru a putea acoperi ansamblul instrumental, de la care dirijorul cerea pătimaş mai mult, şi mai mult, mai tare, şi mai tare.

- surpriza imensă a montării lui Curran de la Bucureşti este faptul că, prin mişcare şi coregrafie, regizorul nu a reuşit nicio clipă să stabilească relaţii între personaje, relaţii între dramele lor interioare şi exprimarea exterioară prin gest? Acum regizor de operă, cândva dansator şi maestru de balet, scoţianul Paul Curran cu numeroase montări de teatru liric pe scene mari, precum Covent Garden, La Scala şi MET, este cunoscut pentru tendinţele sale de re-vizitare (un termen astăzi foarte la modă) a capodoperelor secolelor trecute în cheie modernă, contemporană. În viziunea sa, acţiunea operei lui Verdi se desfăşoară în jurul anului 1950 dar asta nu ar fi o problemă, căci oamenii trăiesc, mor, suferă sau sunt fericiţi de când e lumea şi pământul. Este o performanţă uluitoare să reuşeşti să faci - în opinia mea - un spectacol cu La traviata... , din punct de vedere muzical rece, tern, cu personaje artificiale ce nu se simt bine în pielea lor, cu mişcări forţate şi gândite parcă împotriva interpreţilor - cele mai bune exemple ce îmi vin acum în minte sunt splendiul duet Violetta-Germont din actul secund, total ratat emoţional, căci cele două personaje nu relaţionează deloc şi asta se resimte puternic în muzica ce impune imperios apropierea şi împletirea vocilor, atunci când dau glas unor sentimente profunde şi agitate; atitudinea lui Alfredo, de copil bosumflat căruia i s-a luat jucăria, ajungând până la explozia histerică, la final de act III; membrii corului transformaţi în balerini (actele I şi III) stângaci şi... groteşti în intenţiile regizorului de a-i face "sexy" sau faptul că în întreg ultimul act Violetta cântă întinsă în pat, puţin pe burtă mai tot timpul pe spate, amorfă şi inertă. (admiraţie fără de margini pentru performanţa Aureliei Florian!).

Am aşteptat-o cu interes pe soprana în plină ascensiune Aurelia Florian şi i-am apreciat tehnica vocală şi prezenţa scenică. Este o Violetta Valéry credibilă şi convingătoare. Supralicitările în forte au fost probabil motivate de lupta cu orchestra sau cerinţele imperative ale dirijorului. Câteva momente de intonaţie falsă ar trebui totuşi să dea de gândit.

Pe tenorul Ioan Hotea l-am urmărit pe aceeaşi scenă în rolul Nemorino din Elixirul dragostei de Donizetti apoi în Don Ottavio din Din Giovanni de Mozart. Vocea este frumoasă, prezenţa actoricească (de fiecare dată!) - discutabilă. Sigur, celebra arie a lui Alfredo din actul secund a fost frumos cântată, dar o arie nu înseamnă un întreg rol.

Am apreciat întotdeauna prezenţa şi mai ales timbrul vocii baritonului Ionuţ Pascu (Germont). Ceea ce îi reproşez în spectacolul pe care îl comentez este faptul că, pe întreg parcursul rolului, singura intensitate a fost cea... tare, într-un permanent şi obositor forte.

Şi totuşi... O explozie de aplauze a cutremurat sala Operei Naţionale Bucureşti în seara zilei de joi, 30 noiembrie a.c. când cortina a căzut, marcând finalul celei mai recente premiere (montare nouă) cu opera La traviata de Giuseppe Verdi. Entuziasm dus la paroxism, numai superlative pentru microfonul ce culegea avid impresii la ieşire..... Un imens succes de public ce asigură, cel mai probabil, o viaţă lungă noii producţii. Detaliile nu (mai) contează. Ce şi-ar putea dori mai mult direcţiunea ONB?! Chiar nimic.