A cântat două lucrări de Johann Sebastian Bach, Suitele engleze nr. 3 BWV 808 în sol minor şi nr. 6 BWV 811 în re minor, în aşa fel încât părea că muzica se compunea atunci, atât de firesc se desfăşura totul, iar pianistul polonez făcea şi impresia unui om cu mai mult de 10 degete - melodiile şi contramelodiile din polifonia lui Bach erau şi unele şi altele perfect perceptibile. Sentimentul de a dori să ascult, pur şi simplu, cât de frumos cântă muzicianul de pe scenă, în loc să mă ocup de notarea acestor impresii, pe care-l avusesem auzind-o pe Janine Jansen, a revenit la recitalul lui Piotr Anderszewski; s-au adăugat acum claritatea, liniştea şi minunata ţesătură a muzicii lui Bach.

Clavecinului, pentru care Bach a compus suitele engleze, îi lipsea capacitatea de a susţine prea mult notele: sunetul dispărea destul de repede după apăsarea clapei, mult mai repede decât în cazul pianului. De aceea muzica preclasică pentru acest instrument este plină de ornamente - mici înflorituri, mici fragmente de game, triluri executate în jurul unei note principale pentru a crea impresia auditivă a unei durate lungi. Mai ales în secţiunile scrise în nuanţe mici, atât de improvizatorice şi în tempo atât de lent de parcă Bach îşi cânta lui însuşi, încetişor, Piotr Anderszewski a realizat aceste ornamente cu o gingăşie şi precizie ieşite din comun.

Pianistul a continuat recitalul său cu lucrarea Métopes de Karol Szymanowski, înrudită cu muzica lui Bach prin atmosfera de improvizaţie şi prin suprapunerea mai multor planuri sonore. Anderszewski este recunoscut pentru legătura pe care o are cu muzica compatriotului său, ceea ce s-a văzut şi în 26 martie în partitura dificilă nu în ultimul rând pentru că melodia se străvedea dintr-o structură foarte densă, foarte bogată (fără ca aceşti doi termeni să fie sinonimi). Szymanowski şi Anderszewski au realizat amândoi o îmbinare între armonie şi disonanţă de o aşa calitate, încât nu-ţi dădeai seama dacă nu cumva, în timp ce pianistul era pe scenă, nu mai studia cineva prin apropiere, şi anume, cu totul întâmplător şi amuzant, tocmai o piesă care mai că s-ar fi potrivit cu recitalul live.

A urmat tema cu variaţiuni în Mi bemol major de Robert Schumann, Geistervariationen, "Variaţiunile fantomatice", care nu figurează prea des pe afişele de concert şi nici pe discuri. Ultima lucrare a lui Schumann, compusă înainte de a se interna într-un spital de boli mintale şi inspirată lui, cum credea, de spirite, sună foarte clasic; totuşi uneori, aşa cum se întâmplă adesea cu Schumann-ul pentru pian solo, nu ştii exact dacă îţi place sau dacă te simţi derutat.

Revenind în final la Bach, am remarcat şi faptul că Piotr Anderszewski a avut şi o uşurinţă datorită căreia muzica a fost, în mod paradoxal, obositoare în desfăşurarea ei; o ezitare, o greşeală în succesiunile neîntrerupte de sunete le-ar fi făcut mai umane, ne-ar fi dat şi nouă ocazia să respirăm. În recitalul susţinut în penumbră, cu o lumină firavă abia reliefând claviatura, intensităţile atât de reduse ale pianistului făceau ca şi propriul meu pix pe hârtie să devină zgomotos, iar câte o tuse ocazională, explozivă.

După multe aplauze şi două bisuri, un dans maghiar de Béla Bártok şi o bagatelă de Ludwig van Beethoven, am putut părăsi cu toţii, şi Piotr Anderszewski şi noi, publicul, sala Flagey - eu una, cu regretul sfârşitului unui asemenea moment.