Nimic nu poate fi mai plăcut decât să împărtăşeşti cu cei de acasă bucuria de a lua parte la un eveniment cu totul deosebit, marcat de evoluţia entuziasmantă a unui muzician român, stabilit de multă vreme peste hotare.

Aflându-mă la Londra nu de foarte mult timp, şi încercând să pătrund pas cu pas în viaţa muzicală extrem de vibrantă a oraşului, ale cărui oferte muzicale generoase te pun în situaţia fericită şi ingrată în acelaşi timp de a alege ce e mai bun din ce e mai bun, am pornit în această aventură în superba sală Wigmore Hall, urmărind ieri, în ultima zi de ianuarie, performanţa remarcabilă a pianistei Alexandra Dariescu. Încercând să îmi păstrez tonul obiectiv şi să mă detaşez de entuziasmul firesc provocat de evenimentul la care am putut să iau parte cu oarecare noroc, având în vedere că am reuşit să găsesc abia cu o seară înainte un bilet returnat, am încercat să fiu cât se poate de analitic şi să dezbrac haina de meloman, luând postura muzicianului care are nevoie să îşi satisfacă nevoia de împlinire artistică, vânând stări şi emoţii prin mijlocirea interpretării oferite de protagonistul de pe scenă.

Se spune, pe bună dreptate, că talentul şi calităţile unui muzician, în speţă ale unui pianist, sunt relevate şi relevante atunci când acesta evoluează nu în ipostază solistică, ci mai ales în recital. Nu avusesem ocazia de a o asculta pe Alexandra în această postură, beneficiind doar de şansa de a o vedea evoluând, magistral de altfel, în două rânduri în cadrul Festivalului "George Enescu". Şi am avut premisele unui eveniment de foarte bună calitate încă de când am observat programul foarte bine ales şi ordonat, un excelent imbold pentru ascultători şi o dovadă de inspiraţie din partea Alexandrei, ceea ce, să recunoaştem, multora le lipseşte. Variaţiunile serioase op.54 ale lui Felix Mendelssohn au deschis recitalul, poate cea mai grea lucrare din program, cu numeroase provocări tehnice, depăşite cu strălucire, dar şi cu o bogată arie de stări care au anticipat seria de preludii ce au urmat, lucrări semnate de Gabriel Faure, Frederic Chopin şi Karol Szimanowski, distincte ca limbaj muzical, însă extrem de interesante din pespectiva nivelului de maturitate artistică al compozitorilor. Una peste alta, şi acestea extrem de meticulos abordate de Alexandra Dariescu, cu palete dinamice diverse şi un excelent dozaj al registrelor. Către finalul recitalului, care s-a desfăşurat fără pauză, am ascultat o celebră transcriptie pentru pian a suitei de balet "Spărgătorul de nuci" de Piotr Ilici Ceaikovski, realizată de Mihail Pletnev pentru ca, la final, Alexandra să ne ofere o versiune interpretativă excelentă a dramaticului Scherzo nr.2 în si bemol minor de Frederic Chopin, încheind în aplauzele entuziaste ale publicului prezent, vădit satisfăcut de alegerea de a lua parte la un eveniment nu doar foarte bine pus la punct din punct de vedere muzical, ci şi educativ, deoarece, trebuie menţionat faptul că, în lipsa unui program de sală detaliat, Alexandra a vorbit despre fiecare dintre piesele cântate, într-o engleză britanică mult apropiată de cea a nativilor, elegantă şi cu doze de umor, reuşind astfel să creeze o conexiune mult mai puternică între public şi interpret.

Astfel s-a consumat prima mea experienţă la Wigmore Hall, o sală cu o acustică deosebită şi încărcată de istorie, gazdă pentru numeroşi muzicieni foarte valoroşi, în care iată că am avut bucuria de a o asculta şi pe Alexandra Dariescu, cea care a fost inclusă de revista "International Piano Magazine", pe bună dreptate, în clasamentul celor mai promiţători tineri pianişti ai momentului.