La nivel internațional, de la micile la marile scene ale teatrului liric, în numele unei revigorări menite "a nu lăsa genul să moară", spectacolul de operă este supus unor mai superficiale sau mai profunde cosmetizări, în urma cărora, ce părea vechi, prăfuit, desuet și anacronic să fie perceput, peste noapte, ca nou, proaspăt, modern și ancorat în realitatea contemporană. Pentru această transformare spectaculoasă au fost solicitați - mulți s-au oferit singuri, dornici de a experimenta în direcții noi - regizorii de teatru. Obișnuiți cu actorii profesioniști, majoritatea acestora au înclinat, voit și apăsat, balanța în favoarea teatrului, acordând puțină atenție elementului muzical, partener cu drepturi egale în noțiunea de teatru muzical. Rezultatul nu s-a lăsat așteptat și pe scene au apărut montări gândite parcă împotriva cântăreților care au fost, pur și simplu, sacrificați pe altarul teatrului/teatralului/teatralității. Doar cei mai buni, mai talentați, mai ambițioși ...au reușit un semn egal între actorul cântăreț și cântărețul actor și aceia domină cele mai mari scene ale lumii, fiind plătiți cu greutatea lor în aur. Ei demonstrează că, într-adevă, se poate ! Destul de puțini sunt și cei care se supun și nu se supun viziunii regizorale, mizând pe voci uriașe, tehnici vocale impecabile și expresivitate copleșitoare. Întotdeauna o acută strălucitoare, un perlaj rafinat sau o frază susținută de o respirație parcă fără de sfârșit, vor declanșa aplauze entuziaste. Cei mai mulți însă încearcă să cânte cum pot și să facă actoricește tot ce pot, ascultând ce li se spune, uneori cu atâta stângăcie încât provoacă zâmbete sau...milă.

În căutarea succesului obligatoriu pentru supraviețuire în piața teatrului muzical de astăzi, regizorii optează fie pentru interpretări șocante dar bine susținute și justificate de o recognoscibilă reancorare a subiectului în contemporaneitate - cum a fost Falstaff-ul lui Graham Vick ( 2015ONB) -, fie pentru politizarea spectacolului, tot în spiritul modernizării lui, apăsând pe butoanele ce transformă rezonanțele trecutului în rezonanțele prezentului - cum a fost Fidelio în montarea aceluiași Graham Vick. ( 2016 ONB). Am avut în ultimii ani și varianta mai nefericită de încercare a înnoirii unui spectacol de teatru liric - și mă refer aici la Tosca lui Alfred Kirchner (2014 ONB), unde tot ce ține de teatru - regie, decor, mișcare, relații între personaje...- părea să fi fost gândit împotriva cântăreților, împotriva muzicii. Spectacolele pe care le-am amintit au desigur, toate, statutul lor de experiment ( mai mult sau mai puțin valoros) .

Regizorul Ion Caramitru a abordat cele două titluri de teatru liric cu dorința legitimă ca, uzând de tot ce îi stă la dispoziție, să facă un spectacol de teatru muzical cu succes la public. L-au ajutat din plin cele două povești de viață, muzica ridicată de public la nivel de șlagăr și aproape toți cântăreții soliști cu care a lucrat. Cei cărora partitura nu le-a ridicat probleme deosebite, au reușit să fie, în toată complexitatea și splendoarea lor, personajele imaginate de compozitor și regizor. Și aici trebuie să încep cu Daniel Magdal - Canio și Lucian Petrean -Tonio. Amândoi și-au construit rolurile atent și inteligent. Povestea îi solicită fără milă; gelozie bolnăvicioasă, suferință profundă și fără leac, o nestăvilită dorință de răzbunare care, la amândoi, are aceeași sursă - dragostea neîmpărtășită. Acutele lui Daniel Magdal sunt puternice și strălucitoare, suferința lui sinceră, jocul de scenă credibil, cu mari șanse de nuanțare atunci când, și muzical și scenic, personajul va beneficia de experiența unor spectacole numeroase și actorul și cântărețul vor deveni cu adevărat, unul. Dezinvolt și sigur pe el într-un rol extrem de generos dar la fel de solicitant, Lucian Petrean folosește la maximum forța, culorile și umbrele unei splendide voci de bariton. În puternic - și fericit - contrast cu cei doi, Marta Sandu/Nedda este sclipitoare, eterică, fragilă și puternică totodată. Vocea lejeră trece ușor prin paginile partiturii, acutele nu pun probleme, dincolo de sunete se simt ușor fericirea, teama, ura, disperarea....Ceea ce se oferă auzului este fericit completat de ceea ce se oferă ochiului. Această afirmație se poate extinde și asupra lui Andrei Lazăr/ Beppe și Adrian Mărcan/Silvio. Și cu asta am epuizat distribuția operei Pagliacci care, deși, prezentată în cea de a doua parte a serii, rămâne, la final, pe primul loc, ca realizare artistică.

Nu se poate spune că am dus lipsă de voci onorabile în Cavalleria Rusticana. Spectacolul însă pare, din toate punctele de vedere mai crud, mai...neînsușit încă de interpreți. Bianca Mărgean cântă corect fiecare notă a rolului ei dar nicio secundă nu e Santuzza lui Mascagni. Adrian Dumitru are certe calități vocale care îl recomandă pentru rol. Inhibat la început, tenorul crește și ajunge să impresioneze cu adevărat în final. Vincențiu Țăranu cântă bine, se mișcă ușor în scenă dar îi lipsesc ( încă) implicarea și furia care te orbesc atunci când onoarea îți este pătată. Întotdeauna am admirat frumoasa voce a Soranei Negrea dar de fiecare dată, indiferent de rol, am fost uimită de manierismul și facilul unei prezențe scenice cu un extrem de redus arsenal de gesturi și expresii. Câteva lecții de actorie se impun imperios. Evoluția Sidoniei Nica în Mamma Lucia a fost corectă dar ștearsă.

Condusă de dirijorul Johannes Wildner din Austria, orchestra ONB a avut și momente bune și mai puțin bune. Parcă totuși, cele bune au fost mai numeroase. Asta în ciuda tempo-urilor uneori de neînțeles, a unei lipse de atenție pentru detalii ( aici intrând și nuanțele de rafinament care abundă în cele două partituri), a unor intensități care au acoperit vocile - toate impuse de dirijor.

Am pornit de la intențiile regizorale, am deviat și am comentat reușitele artistice ale soliștilor care asigură mare parte din succes și revin acum la partea de teatru pur a acestor două spectacole. Ideea unui spațiu unic de desfășurare a celor două povești - o piață din același mic sat în care, pe rând, biserica este înlocuită de scena de teatru ambulant - nu este nouă. Nu mă întorc prea mult în timp, amintesc doar spectacolul cu Cavalleria si Pagliacci pe care l-am văzut în ianuarie 2018 pe celebra scenă de la MET din New York, unde unul dintre cei mai mari regizori ai momentului, Sir David McVicar, a adoptat aceeași idee. Nici prezența pe scenă în Pagliacci, a unor circari autentici - pitici, clowni, gimnaști, saltimbanci, de astă dată de la Circul Globus din capitală -, nu e originală. Ion Caramitru nu a dorit - conchid - să fie neapărat original ci a dorit să construiască un produs artistic de succes, accesibil și popular. Pentru a însufleți spectacolul, regizorul a adus în scenă mase pestrițe - l-a ajutat și prezența consistentă a corului în cele două partituri - în permanentă mișcare. Uneori muzica suportă acest surplus, alteori nu….publicului însă, îi place cu siguranță, ceea ce vede. Decorurile și costumele imaginate de Viorica Petrovici sunt austere - Cavalleria - sau, din contră, fac risipă de imaginație și culoare - Pagliacci. Fiecare persoană din scenă devine un personaj atent conturat de regizor și întrupat - după posbilități - de coriști și figuranți. Regizorul de teatru imaginează detalii de mișcare într-un tablou scenic ideal - din păcate realitatea este mai puțin perfectă și deseori mișcarea din scenă este haotică iar detalii ce se vor expresive - fața bisericească ce ajunge la datorie pe o bicicletă și apoi ia parte disperat - comic la ceea ce se întâmplă, sau cântăreții care așteaptă amuzant să fac o anumită mișcare pe o anumită notă, nu pentru că așa simt ci pentru că așa li s-a spus. Mulți se joacă…de-a joaca, și chiar dacă asta pare să le facă plăcere, teatrul adevărat este cu totul altceva.

Dar acestea sunt detalii pe care mulți nici nu le vor observa. Publicul de astăzi - ce bine că vedem din ce în ce mai mulți tineri în sala de operă! - va accepta un decor sumbru și întunecat ca și povestea în Cavalleria sau întunecat și ornat cu zeci de beculețe colorate în Pagliacci, deși în ambele opere, acțiunea se desfășoară explicit din răsărit până la apus/înnoptat; nimeni nu se va întreba ce caută momentul de balet - de altminteri splendid realizat de Monica Petrică - pe intermezzo-ul instrumental dintre cele două acte ale operei Pagliacci. Și exemplele ar putea continua. Se cer urgent remediate și inadvertențele traducerii afișate, în care, după ce citim cuvintele Santuzzei Știu că ai fost la Lola, te-am urmărit la doar o replică distanță, tot ea, Santuzza spune - Am aflat că ai fost la casa Lolei de la soțul ei Alfio, care te-a văzut….

Am scris o cronică lungă pentru că am vrut să spun despre ( aproape) fiecare fațetă a produsului finit câte ceva. Bilanțul este… de bine. Cea mai recentă premieră de pe scena ONB spectacolul coupe Cavalleria Rusticana de Mascagni și Pagliacci de Leoncavallo se va bucura cu siguranță de o viață lungă, afluență de public și aplauze entuziaste. Este o seară ce oferă de toate, de la drama sângeroasă la spectacolul de circ, într-o permanentă mișcare, tristă sau veselă, după caz și într-un decor ce nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Sa nu uităm meritul celor două capodopere. Dar și ele trebuie să se supună vremurilor. Iar vremurile pe care le trăim percep intens tot ceea ce ne înconjoară, mai mult cu ochiul decât cu urechea. Este un adevăr de care artiștii trebuie să țină cont, dacă vor ca produsul lor să supraviețuiască. Și asta se întâmplă, mai bine sau mai puțin bine, pe toate scenele de teatru liric din lume.