Naşterea operei

Dacă genul vedetă al Renaşterii italiene a fost madrigalul, în următoarea etapă se va impune cel al operei. Germenii noului gen, cu rădăcini în madrigalele Renaşterii târzi, se vor definitiva în cadrul celebrei Camerate Florentine patronate de Giovanni De' Bardi, Conte de Vernio, scriitor, compozitor şi critic literar, o figură foarte activă la sfârşitul Cinquecento-ului. Întreaga Florenţă se afla atunci sub autoritatea sa şi, cu siguranţă, a avut un rol important în ceea ce membrii Cameratei Florentine puneau la cale în savantele lor dezbateri ce aveau loc la propria sa reşedinţă. Camerata cuprindea muzicieni, poeţi şi intelectuali, care discutau în acel cerc ilustru despre soarta artelor, în special a muzicii şi a teatrului, care necesitau, în opinia lor, o reevaluare importantă. Soluţia propusă pentru criza sunetelor părea să fie doar întoarcerea la valorile clasicismului antic, ale teatrului grec, în care se aprecia că muzica şi cuvântul coexistau slujind aceluiaşi scop. Au apărut aşadar, ca realizări ale Cameratei Florentine, recitativul, cultul pentru melodia acompaniată şi, în cele din urmă chiar ea, Opera. Desigur că acest salt nu a fost realizat imediat. Au existat lucrări cu rol intermediar, ce mai păstrau ceva din alura madrigalului dar care priveau şi către noile orizonturi reprezentate de monodie. Dar ce înseamnă de fapt monodia? Fiindcă a supravieţuit până astăzi, o cunoaşteţi foarte bine, mai ales că, aria în opera tradiţională este acea linie melodică vocală individuală, cu acompaniament instrumental.

Autorii afirmaţi în cadrul noului gen

Giulio Caccini, unul dintre apropiaţii lui De Bardi, a fost deopotrivă tenor, instrumentist şi compozitor, o personalitate foarte activă în epocă. El este unul dintre promotorii noului stil monodic, însoţit în desfăşurarea sa de acorduri armonice simple ale unuia sau mai multor instrumente. Contribuţiile lui Caccini în domeniul operei ţin mai mult de componenta interpretativă decât de cea compoziţională, având în vedere că, toate creaţiile sale lirice sunt pierdute în prezent. Activitatea lui didactică a fost, de asemenea, importantă, autorul italian învăţându-i pe cântăreţii epocii importanţa ornamentelor vocale şi rolul lor în stimularea şi influenţarea sentimentelor. Era, de altfel, dezamăgit de lipsa de discernământ a interpreţilor în privinţa felului cum utilizau înfloriturile vocale. În volumul său, Le nuovi musiche, există indicaţii foarte precise cu privire la modul în care un pasaj anume poate fi ornamentat în diferite felurii, în funcţie de senzaţia care este de dorit să fie transmisă. Iată,aşadar, o întreagă bucătărie a fabricării senzaţiilor, artă în care, italienii vor deveni de atunci înainte imbatabili.

Calităţile componistice, interpretative şi pedagogice ale lui Caccini nu erau dublate şi de un caracter pe măsură. A fost invidios pe compatrioţii săi talentaţi şi destul de oportunist în urmărirea propriilor scopurilor. Pe vremea când a slujit la curtea lui de Medici a avut un rol însemnat în intrigile de curte care au condus la uciderea Eleonorei, soţia lui Pietro de Medici, pentru infidelitatea sa. De asemenea, a făcut tot ce a putut pentru ca opera sa Euridice să fie tipărită înainte de cea cu acelaşi nume a rivalului său, Jacopo Peri. Ba chiar le-a ordonat cântăreţilor din trupa sa să nu se implice în producţia lui Peri. Într-un cuvânt, nu cred că v-aţi fi dorit să fiţi în aceeaşi breaslă cu Giulio Caccini. Dincolo de toate aceste detalii, mai puţin onorabile, compozitorul italian este mare prin muzica sa şi a rămas în istoria genului de operă ca unul dintre importanţii săi fondatori.

Prima creaţii lirice ale istoriei

Cel care va semna însă partitura primei opere din istorie, Dafne, pierdută din păcate, este Jacopo Peri, rivalul lui Giulio Caccini. Prin operele sale, între care Dafne şi Euridice, singura sa lucrare de acest gen care a supravieţuit timpului, Jacopo Peri a încercat să recreeze tragedia greacă, contribuţia sa la dezvoltarea ariei şi mai ales a recitativului, adică a cântului în ritmul vorbirii curente, fiind una cu adevărat însemnată. Recitativul, plasat între arii şi coruri, avea rolul de a oferi continuitate acţiunii printr-o mărire a aportului narativ. Opera Euridice este compusă în cinstea căsătoriei lui Henry al IV-lea cu Maria de Medici şi la premiera lucrării, însuşi Jacopo Peri a interpretat unul dintre rolurile principale.

Jacopo Peri şi Claudio Monteverdi nu au bănuit, poate, că erau pionierii unuia dintre cele mai iubite şi pline de vitalitate genuri muzicale, a cărui vârstă a depăşit deja 400 de ani. Creaţia lui Monteverdi în domeniul operei numără 18 lucrări, dintre care numai trei şi o arie din a patra au supravieţuit. Orfeu, prima sa operă, compusă pentru Carnavalul anual de la Mantua din 1607, este prima care demonstrează o maturitate a genului, un echilibru între arii, recitative şi părţile corale şi o atenţie sporită pentru ansamblul instrumental, a cărui componenţă este mărită. O dată cu acest opus, Monteverdi crea un nou stil, numit dramma per musica.

Următoarea sa operă, Arianna, are o componentă tragică mai pronunţată şi indică un progres stilistic din toate punctele de vedere. Din păcate, o singură arie s-a păstrat până în prezent, Il Lamento d`Arianna, sau Lasciatemi morire, care ilustrază disperarea Ariannei, părăsită de Tezeu pe insula Naxos. Lamentaţia va deveni un gen popular în Italia în următorii 50 de ani, însuşi Monteverdi folosind-o într-o altă creaţie a sa, opera Încoronarea Popeei. Aici, Monteverdi se îndreaptă pentru prima oară către evenimente istorice, în detrimentul povestirilor mitologice. Lucrarea demonstrează o creativitatea melodică extraordinară, autorul uzând de toate mijloacele posibile în acea vreme, gen aria, arietta, arioso-ul, ansamblurile vocale şi recitativele, pentru a adânci expresivitatea vocală. Povestea depravatului  Nero reprezenta o lecţie de morală pentru publicul veneţian al acelor ani, însă muzica lui Monteverdi trece dincolo de etică şi prezintă eroii într-o lumină mai nuanţată. Altfel cum putem percepe duetul de iubire Pur ti miro dintre Popeea şi Nero, ştiind că, ulterior, acesta o va omorî? Monteverdi ne demonstrează că înţelege contradicţiile ce pot coexista, de multe ori, în sufletul celor mai mari asasini şi nu numai în al lor, contradicii care determină acte de iubire şi cruzime la fel de pasionale.