Toate enciclopediile o spun, Coleman Hawkins este primul mare saxofonist din istoria jazz-ului. Sau, altfel zis, este muzicianul care a transformat saxofonul în vedeta orchestrei, după ce iniţial a fost doar un nou venit privit cu suspiciune.

Primii ani

Artistul s-a născut în 1904, în statul Missouri. În copilăria sa, Coleman Hawkins a studiat pianul şi violoncelul, dar de la vârsta de nouă ani s-a simţit atras de saxofonul tenor. Cei mari au ridicat din sprâncene. La vremea acea, instrumentul inventat de Adolphe Sax era mai degrabă o curiozitate. Se auzea doar în spectacole de vodevil sau ca un substitut precar pentru trombon în fanfară. Cât despre jazz, nimeni nu-l luase încă în considerare. Dacă cineva ar fi spus atunci că micul Coleman este un vizionar, ar fi stârnit probabil zâmbete îngăduitoare.

Dar tânărul muzician a avut ambiţia să meargă pe drumul său. Era doar un adolescent de 17 ani când a obţinut primul angajament, în formaţia cântăreţei de blues Mamie Smith. Aşa a ajuns la New York, unde scena de jazz se afla în plină expansiune. Acolo, în 1924, a fost cooptat în orchestra lui Fletcher Henderson, ce s-a dovedit un veritabil incubator al stilului swing.

Vreme de un an l-a avut coleg pe un alt tânăr foarte talentat, Louis Armstrong. Hawkins mărturisea mai târziu că felul de a improviza al lui Satchmo a avut o mare influenţă asupra sa, deşi acesta cânta la trompetă.

Saxofonistul a rămas aproape un deceniu în orchestra Fletcher Henderson, timp în care i s-a acordat tot mai mult spaţiu pentru solo-uri, în concerte sau pe discuri. Coleman Hawkins era deja un star, aşa că în 1929 a realizat primele înregistrări ca lider.

Peregrinări europene

După ce s-a despărţit de Henderson, Hawkins a intrat într-o altă perioadă a carierei sale. A plecat iniţial pentru un angajament în Anglia, pentru ca apoi să peregrineze vreme de cinci ani pe bătrânul continent. Drumurile sale muzicale s-au intersectat atunci cu cele ale perechii Django Reinhardt-Stephane Grappelli sau cu ale unui alt expat american, Benny Carter.

Întors în State, a trebuit să facă faţă unor noi provocări. În vremea absenţei sale îşi făcuseră apariţia alţi specialişti redutabili ai saxofonului tenor: Lester Young, Ben Webster, Chu Berry. Coleman Hawkins a răspuns imediat cu o versiune emoţionantă a baladei Body and Soul, intrată de atunci definitiv în patrimoniul jazz-ului. A continuat să aibă succes şi în primii ani '40, chiar dacă a cântat în formule restrânse, nu cu big band-uri, aşa cum era la modă.

Un fidel camarad pe tărâm muzical

La jumătatea acelei decade, muzica de jazz a trecut prin noi transformări. Spre deosebire de alţi colegi de generaţie, Coleman Hawkins s-a arătat foarte deschis, improvizând cu entuziasm alături de Thelonious Monk, Dizzy Gillespie, Miles Davis, Max Roach şi alţi tineri "rebeli".

În anii ce au urmat, saxofonistul a păstrat acest spirit de camaraderie muzicală. Avem o sumedenie de imprimări îl care putem auzi alături de corifei ai jazz-ului modern, ca Sonny Rollins sau John Coltrane, dar şi în compania veteranilor Duke Ellington, Ben Webster, Roy Eldridge sau Henry "Red" Allen.

Coleman Hawkins a continuat să fascineze cu sunetul inconfundabil al "tenorului" său, până când viaţa tumultoasă de jazzman l-a răpus şi pe el, în mai 1969.

Povestea marelui saxofonist va căpăta şi mai multă rezonanţă în acordurile muzicii sale, pe care o vom difuza la Planeta Jazz, duminică, 22 martie, de la ora 18.00.