Starea Prokofiev

E greu să spui ceva ce nu s-a mai spus despre un astfel de compozitor, de aceea dorinţa mea este să vă ofer "starea" Prokofiev, intr-un mozaic de lucrări alese din creaţia sa, dar care schiţează fără doar şi poate portretul acestui imens creator al secolului XX.
Serghei Prokofiev a fost contemporan cu Claude Debussy, Maurice Ravel, Arnold Schonberg, George Enescu, Bela Bartok, Alexander Skriabin, Igor Stravinski, Edgard Varese, Olivier Messien şi alţi inovatori din lumea muzicii primei jumătăţi a secolului trecut. Despre Prokofiev spunem că este la rându-i un inovator, un creator cu o personalitate plină de originalitate şi cu o nemărginită imaginaţie.

"Nu sunt capabili sa spună dacă îl cânt bine sau nu."

Primele succese în muzică le-a opţinut în timpul studiilor la Conservatorul din Sankt Petersburg. De altfel a absolvit cu note excepţionale conservatorul, în 1914 şi a fost recompensat cu un pian.

În 1912 Serghei Prokofiev definitivează partitura primului concert pentru pian, o partitură a cărei parte solistică o interpretează în premieră la Moscova în acelaşi an. În 1914, participă cu acest concert, la Concursul de interpretare al Conservatorului din Sankt Petersburg, chiar dacă regulamentul cerea interpretarea unei lucrări clasice, publicate. Prokofiev şi-a publicat concertul în 20 de exemplare şi s-a prezentat în faţa juriului prezidat de Alexander Glazunov. Impresionat de pianistica lui, juriul i-a acordat Premiul Anton Rubinstein, deşi ironic, Prokofiev ar fi spus că juriul nu poate fi capabil să spună dacă îl cânt bine sau nu.

O sonată din vremea din vremea decretului Zhdanov

În 1948 Serghei Prokofiev a fost acuzat de "formalism anti-democratic" prin decretul Zhdanov. Cu toate acestea Prokofiev a continuat să compună fără să fie sigur că noile sale lucrări vor mai fi ascultate vreodată în public Totuşi, compozitorul s-a bucurat de sprijin personal şi artistic din partea noii generaţii de interpreţi ruşi, incluzându-i aici pe Sviatoslav Richter şi Mstislav Rostropovici.
Prezent la un recital al lui Rostropovici, Prokofiev a fost atât de impresionat de interpretarea acestuia, încât i-a dedicat o sonată, Sonata pentru violoncelul şi pian Op 119. Abia în 1950 Mstislav Rostropovici şi pianistul Sviatoslav Richter au primit permisiunea de a interpreta în public, în primă audiţie, această sonata.

"Acest concert a călătorit în cele mai diverse ţări"

În 1935 Prokofiev îşi încheie al 2 lea concert pentru vioară şi orchestră. Era incă la Paris, dar cu gândul de a se întoarce acasă, tânjind după cum spunea după adevărata iarnă rusească şi după limba rusă care vreau să-mi bucure urechile. În Scurta Autobiografie dedicată pedioadei 1939 - 1941, compozitorul scrie: Acest concert a călătorit în cele mai diverse ţări: ideea principală a primei mișcări am compus-o la Paris, prima tema din a 2-a mişcare în Voronezh, în Rusia Centrală, orchestraţia am finalizat-o la Baku şi premiera a avut loc în decembrie 1935 la Madrid.

Partitura a fost interpretată la Madrid de Robert Soëtens solist, acompaniat de Orchestra Simfonică din Madrid dirijată de Enrique Fernández Arbos. În ianuarie 1940 Jascha Heifetz solist şi Pierre Monteux dirijor, prezintă lucrarea publicului din San Francisco.

"M-am gândit că dacă Haydn ar fi trăit astăzi, ar fi scris exact ca în vremea lui"

Simfonia nr 1 op 25 "Clasica" a fost primită cu căldură atât în Rusia, cât și în străinătate. Ea rămâne una dintre cele mai programate în concert lucrări ale compozitorului. Interesant este faptul că atitudinea lui Prokofiev față de această partitură a fost mereu ambiguă. Tot timpul a oscilat între a o desconsidera și a o apărarea. Prima audiţie a a avut loc la Sankt Petersburg îîn 1918. Prokofiev a notat pe partitură: M-am gândit că dacă Haydn ar fi trăit astăzi, ar fi scris exact ca in vremea lui, dar în același timp, ar fi inclus şi ceva nou în maniera sa de compoziție. Am vrut să compun şi eu o astfel de simfonie: o simfonie în stilul clasic. Mulţi istorici consideră aceste cuvinte ca fiind dovada că Prokofiev, mai degrabă decât Stravinsky, este părintele Neoclasicicismului.

Un concert care a renăscut din propria-i cenuşă.

Compozitorul a început să scrie al 2-lea său concert pentru pian în 1912, finalizându-l un an mai târziu. A dedicat lucrarea prietenului său, Maximilian Schmidthof, coleg la Conservatorul din Sankt Petersburg, care din păcate s-a sinucis. Prima audiţie a concertului a avut loc la Pavlosk pe 23 august 1913, cu Prokofiev solist. În timpul Revoluției Bolşevice, partitura a fost arsă, iar compozitorul a reconstituit-o în 1923. Însă rezultatul final a fost diferit de original, mai ales în privinţa orchestraţiei. Atât de diferit încât Prokofiev a spus că lucrarea sa ar fi putut fi Concertul său nr. 4 pentru pian.

"Simfonia omului liber şi fericit"

În 1944 Serghei Prokofiev a compus Simfonia a 5-a op 100 în Si bemol Major, prima lucrare de gen compusă în întregime în Uniunea Sovietică. Al 2-lea Război Mondial se apropia de sfârşit, iar unii criticii au detectat o undă de programatism în melodiile maiestuoase şi stilul de marş al unor momente din partitură. Compozitorul însă descrie lucrarea ceva mai filozofic: Simfonia a 5-a este un imn dedicat omului liber şi fericit, puternic şi cu spirit nobil. Se pare că această stare optimistă l-a ajutat să trăiască într-un regim opresiv nu numai faţă de alţii, dar şi faţă de el pînă la urmă.

Omul Prokofiev sau compozitorul Prokofiev?

Compozitorul Prokofiev, mult mai cunoscut şi mai acceptat decât omul Prokofiev. Oare putem despărţi cele două elemente ale personalităţii Prokofiev? Astăzi, la 125 de ani de la naşterea sa şi la 63 de ani de la moartea sa, eu cred ca da. Într-un inteviu pentru Europa Liberă, Simon Morrison de la Universitatea din Princeton, autor al unei monografii publicate în 2009 la Oxford University Press intitulată "Artist al Poporului. Anii sovietici ai lui Prokofiev", spune: rămîn semne de întrebare în ce-l privește pe omul Prokofiev, din anii în care acceptă să se întoarcă în Uniunea Sovietică. Prokofiev a revenit la Moscova în 1936, în momentul declanșării marilor epurări staliniste și în acei ani acceptă să compună opere pentru glorificarea lui Stalin. I-au promis scutirea de orice obligații administratice, un apartament elegant, un șofer și un stil de viață excelent. Toate acele lucruri pe care - spre mijlocul vieții și într-o perioadă în care era extrem de epuizat de concertele date pentru a-și cîștiga existența - le-a socotit deosebit de atractive.

Primele semne negative au apărut când multe din aceste compoziții sale nu au fost cântate, fiind pur şi simplu interzise ca fiind străine de preocupările poporului sovietic. Totuși, din 1936 pînă la începutul lui 1938, Serghei Prokofiev a călătorit intens. Ultimul turneu internațional, la Los Angeles, l-a făcut în martie 1938.

Ironia sorţii face ca Prokofiev să moară, potrivit unor date oficiale, în aceeaşi zi cu dictatorul Stalin, pe 5 martie 1953. Abia pe 9 martie New York Times scrie despre dispariţia compozitorului, în timp ce la Moscova oficial, moartea sa este anunţată abia pe 18 martie. Conform spuselor lui Simon Morrison, ceremonia lui Prokofiev s-a ţinut într-un cerc restrâns la Casa Compozitorilor, unde a vorbit Dmitri Șostakovici, iar David Oistrach și pianistul Samuil Feinberg au cîntat interpretat fragmente dintr-o Sonată pentru vioară, semnată de compozitor și Bach.

Mormântarea s-a desfăşurat în prezenţa a 15 persoane, la Cimitirul Novodevicie. Din lipsa florilor, confiscate pentru ceremoniile lui Stalin, un vecin a adus de acasă ghivece cu flori pentru a fi puse pe sicriu.

Un gust amar lasă aceste relatări, dar dincolo de asta, Prokofiev, a rămas în viaţă, iată, la 125 de ani de la naştere, prin muzica lui.

Vă invit deci, sâmbătă şi dumincă, pe 23 şi 24 aprilie să ascultaţi la Grădina de Sunete un program Prokofiev 125.