Talentul componistic nu este un atribut exclusiv masculin. Au demonstrat-o nenumărate creatoare, începând din secolul 20; până atunci, rolul femeii în societate și poziția sa în cadrul familiei, la care s-a adăugat, în multe cazuri, lipsa unei educații de specialitate (din motive ce țin tot de factori de natură sociologică) au făcut ca exemplele de compozitoare femei să fie destul de rare. Și nu numai în România, ci în întregul occident european. A fost nevoie de cercetări, uneori destul de anevoioase, pentru ca repertoriul veacului trecut să se îmbogățească și cu lucrări de Hildegard von Bingen, Élisabeth Jacquet de La Guerre, Barbara Strozzi, Anna Bon, Louise Farrenc, Ethel Smyth, Amy Beach, care s-au adăugat creațiilor unor compozitoare pe care o anumită conjuctură "familială" le-a menținut în atenția publică: Clara Schumann, Fanny Mendelssohn sau Alma Mahler.

Ceea ce veți asculta în ediția specială a Arpeggioului din 8 martie ar putea fi, foarte bine, o istorie a emancipării femeii în muzică, evoluția către un statut de normalitate și egalitate care a venit, cu adevărat, în a doua jumătate a secolului 20, indiferent de spațiul geografic și cultural pe care-l ai în vedere. Și ar putea fi, la fel de bine, un exercițiu de nostalgie, de reflecție asupra a ceea ce muzica și iubitorii ei au pierdut prin situația de fapt. Nu vom da însă curs niciuneia dintre cele două căi - și vom încerca o pledoarie pentru ceea ce avem deja valoros, pentru ceea ce a reușit să apară chiar și în condițiile amintite, ostile; o pledoarie din pagini cu siguranță inedite pentru nuanțe într-un paletar al fenomenului muzical în care orice voce are locul ei. Ordinea în care se vor succeda autoarele muzicii nu va fi una cronologică; vom alcătui un puzzle, cu piese rafinat și divers colorate, o eterizare a sensibilității feminine prin muzică, pornind de la Hildegard von Bingen și continuând cu Clara Schumann, Fanny Mendelssohn, Amy Beach, Cécile Chaminade, Germaine Tailleferre, Alma Mahler, Emilie Mayer, Amanda Maier.

Punctul terminus al călătoriei noastre prin imaginarul muzical feminin va fi binomul alcătuit din două compozitoare, mamă și fiica, în al căror caz talentul pare că s-a transmis genetic. Doina Rotaru și Diana Rotaru se descriu reciproc, dar se și analizează sub lupa întrebărilor ce le-au fost adresate, într-un interviu în oglindă:

Rep.: Dacă ar fi să numiți o lucrare favorită semnată de Diana Rotaru, fiica dumneavoastră, care ar fi?

Doina Rotaru: Să știți că multe dintre lucrările Dianei mă fascinează și chiar le și invidiez pentru că are niște trăsături foarte speciale muzica ei. Visul, starea hipnotică dintre somn și reverie, apoi ludicul, umorul pe care îl are și, nu în ultimul rând, drama, tensiunea sufletească pe care o pune în piese pe mine mă impresionează și mă face să admir și să spun că mi-e greu să aleg o piesă. Și totuși, este una dedicată mie, care cuprinde toate aceste caracteristici pe care vi le-am spus până acum, și anume Opera de cameră în trup. Este o lucrare de aproximativ 50 de minute, care are foarte multe elemente polistilistice amestecate cu vis, cu transă, cu ludic și cu foarte multă dramă.

Rep.: Diana Rotaru, nu o dată ți-ai exprimat admirația față de lucrările scrise de mama ta, Doina Rotaru, și te-aș invita să faci un exercițiu - dificil, sunt convinsă - pe care să-l și argumentezi. Dacă ar fi să poți alege una dintre lucrările dumneaei, care dintre ele ți-ar fi plăcut să te aibă ca autoare?

Trebuie să recunosc încă o dată că mie muzica mamei mi se pare genială. Chiar foarte obiectiv spus, cred că e un limbaj foarte particular și foarte puternic și delicat în același timp, extrem de recognoscibil, totuși reușind să nu se repete niciodată. E ca un fel de caleidoscop magic, care rulează tot felul de minuni. Ca o piesă preferată cred că aș numi Concertul nr.5 de flaut, Îngerul cu o singură aripă, care, apropo de ce vorbeam, are o poveste foarte puternică în spate și un concept extrem de dureros de-a dreptul - situația artistului în societate - și sigur că a avut și o importanță mare în faptul că a fost scrisă pentru Mario Caroli. Apropo de ce vorbeam despre relația compozitor-interpret, Mario Caroli este un magician al sunetelor cum puțini sunt la ora actuală. Deci, Îngerul cu o singură aripă.

Arpeggio, 8 martie, ora 10.00